20 ianuarie 2014

cum se baga scoate un motor de motocicleta Honda Dominator

salut din nou.

nu prea am timp sa scriu ca maine am serviciu , dar o sa incerc sa scriu repede si explicit ...

am vopsit cadrul si unele piese negre. par ok . ce era mai greu pt mine am facut : sa bag motorul pe cadru...

acuma o sa explic in amanunt cum se face , pt ca dupa doua demontari/remontari de honda dominator , consder ca stiu cum se scoate / baga motorul, parte care este cea
mai grea . sa bagi si sa scoti motorul de pe cadru de unu singur , fara nici un ajutor. si prima oara tot singur am demontat-o montat-o si mi-a reusit , dar nu aveam atata experienta
ca acum. deci cum se face , ca sa nu te chinui. in mare asa am facut si prima oara acum un an , dar , acum am descoperit micul secret mare. sunt pur si simplu 2 miscari si l-ai
bagat singur motorul.
eu aici o sa povestesc bagarea motorului , pt ca scoaterea , este inversa , dar normal fiind nervos nu iti dai seama de cum se face si te chinui ca naiba sa il si scoti , dar daca citesti aici
montarea , o sa iti dai seama ca facand invers , la fel poti sa il scoti foarte usor.
bon. deci sa presupunem ca ai motorul desfacut bucati deja , ca mine.
iei motorul , care e destul de greu, si il pui pe podea , ca si cum a cazut motocicleta cu totul pe partea dreapta . adica acolo unde e pedala de pornire , si pedala de frana care trebuie sa fie scoasa
cu motorul trantit pe o parte , zic la mine cum a fost o paranteza mica (eu nu am demontat teava lunga de ulei pana sus, si nici tevutza mica de ulei din partea de jos a cadrului , nu le-am demontat
pt ca mi s-a parut ca acele surubele de 5 sunt cam firave si nu am vrut sa umblu acolo, deci nu am demontat acele 2 tevute...se vede si in pozele de pe facebook ca le-am avut pe motor tot timpul)
probabil ca fara tevi ar fi fost si mai simplu de montat..dar nah asa a fost la mine. deci cu motorul trantit pe dreapta pe pedala de pornire, pt ca nu incerca sa il bagi altfel pt ca motorul e foarte greu
de unu singur nu o sa reusesti, iei cadrul relativ chel, adica fara roti , stand in partea de jos a cadrului adica avand in mana stanga furca si in dreapta bascula spate
, chiar daca are si amortizoarele fata montate si cu tot cu bascula de pe spate , tot e mai usor ca motorul in sine... iei cadrul
si bagi cadrul pe motor , prin 2 miscari : bagi in fata tevuta mica , fara sa o fixezi , doar sa intre in cadru partea din fata a motorului , apoi il ridici un pic (motorul) si il tragi in josul cadrului , partea din spate
jos a motorului , pana intra in acea prindere cu un surub lung . cand a intrat acolo, spate jos , motor, bagi repede surubul de acolo (care in mod normal, se baga pe partea dinspre podea printr-o gaura care e
langa pedala de frana, dar nu are nimic , e provizoriu bagat , cat sa ridici cadrul cu tot cu motor fara sa iasa de pe pozitie motorul. ridici tinand si de motor si de cadru in acelasi timp. pui triunghiul de aluminiu din fata
motorului , apoi surubul din fata jos cu cele 2 distantoare , si surubul lung cu 2 distantoare inegale ,unu mai lung unu mai scurt. mare atentie ca nu se potrivesc altfel. scoti si surubul pus provizoriu , si il bagi prin gaura
de la pedala de frana . ultima prindere e cea de sus tot asa cu 2 triunghiuri de duraluminu si 3 suruburi. nu strangi nici un surub tare. le lasi asa moi , sa joace motorul acolo. intorci motorul pe partea cealalta , avand grija la
pedala de schimbator de viteza , sa nu il trantesti pe ea ... strangi prima oara surubul bagat prin gaura de la pedala de frana , este mai greu un pic de strans ca tot acolo este si angrenagul amortizorului spate. apoi tot asa cu
cadrul pe o parte strangi surubul fata jos cu distantoare . le strangi bine de tot. apoi indrepti cadrul cu motorul in pozitie normala si le strangi pe toate bine de tot. strangi si capetele tevilor , cea scurta de jos de ulei , si cea lunga de ulei
sus in cadru. si cam gata asa e. poze mai jos si multe alte poze pe facebook...

https://www.facebook.com/ivandragos1977/media_set?set=a.429797663724494.87373.100000827910904&type=3&uploaded=1















































19 ianuarie 2014

O enigmă: cum am supravieţuit?/ de Tudor Călin Zarojanu

Autor: Tudor Calin Zarojanu
Cum Dumnezeu am supravieţuit copilăriei şi adolescenţei noastre!? Cum de n-am murit toţi înainte de a deveni maturi?
Leagănele şi pătuţurile noastre erau pictate în culori aprinse şi mai toată vopseaua era pe bază de plumb. Pe nicio jucărie nu scria cărei vârste îi e dedicată, nici că are piese care pot fi înghiţite. Niciun aparat electric nu venea însoţit de precizarea că nu e bine să-l bagi în apă...
Leagănele din parcuri erau din tablă, deseori ruginită şi contorsionată pe la colţuri şi îmbinări, iar locurile de joacă erau, toate, fierătanii reci şi contondente.
Mâncarea n-avea e-uri, e drept, dar, după 1980 cel puţin, era din resturi, subproduse şi înlocuitori. Am mâncat parizer din plastic, gheare de pui, am băut ovăz pe post de cafea.
Circulam cu maşini care nu aveau centuri de siguranţă, nici airbag-uri, nici ABS. Călătoria în remorca unui camion era un adevărat premiu, mergeam pe scara autobzelor (eu am şi căzut, din mers), ba uneori şi pe a trenurilor.
Nu existau capace de siguranţă la cutiile de medicamente şi la prize, nici opritori, amortizoare sau protecţii la dulapuri sau uşi.
Nu purta nimeni cască pe bicicletă. Nu existau cotiere şi genunchiere pentru cei care aveau patine cu rotile.
În excursii, în tabere, la ţară, la joacă, la „muncă patriotică” mâncam în condiţii de igienă îngrozitoare. Nu-mi amintesc de vreun prieten care să se fi îmbolnăvit din cauza asta.
Se construiau în draci cărucioare din fier vechi, cu „roţi” din rulmenţi, şi copiii îşi dădeau drumul pe străzile înclinate, fără altă frână decât călcâiele. Jucam fotbal sau volei pe străzi, strigând „Maşina!” din două în două minute. Puţinele pante din Bucureşti care puteau fi folosite ca derdeluşuri se terminau pe carosabil.
Ieşeam la joacă având singura condiţie să ne întoarcem înainte de a se lăsa întunericul. N-o respectam întotdeauna, mai ales după ce am devenit adolescenţi şi am început să batem străzile până târziu. Nu existau telefoane mobile, aşa că nimeni nu putea şti unde suntem, ore de-a rândul. Când plecam din localitate (la ţară, la mare), părinţii nu ştiau nimic despre noi cu zilele. Foarte mulţi circulau cu trenul, singuri, de pe la 8-9 ani.
Ne răneam, ne rupeam mâinile şi picioarele (eu am avut 5 fracturi), ne spărgeam capul sau măcar un dinte (eu), dar niciodată nu căutam un vinovat. Era numai vina noastră. Habar n-avea nimeni când şi cât eram noi cocoţaţi prin duzi şi alţi pomi, săream garduri, ne suiam pe suprafaţa clădirilor vechi.
Mâncam dulciuri la greu („Daţi copiilor dulciuri!”, glăsuia o reclamă deasupra blocului „Unic”) şi beam sucuri cu zahăr, dar nu ne-ngrăşam, pentru că tot timpul eram afară, la joacă.
Mâncam şi beam unii după alţii, sănătoşi sau bolnavi. N-a murit nimeni.
Cine avea bicicletă, era toată ziua călare pe ea, printre maşini. N-a murit nimeni.
Când voiai să vorbeşti cu un prieten, te duceai la el, punct. Fără niciun mesaj anterior.
Pe stradă, aveam tot felul de jocuri (Ţările, V-aţi ascunselea, 1-2-3 la perete) şi rareori se supăra cineva dacă pierdea.
Habar n-aveam cât câştigă părinţii prietenilor, nu tuturor le ştiam profesia şi aproape niciunuia funcţia. Dacă un prieten avea o stare materială mai bună, asta nu se vedea nicicum „pe el”. De altfel, nu aveam niciun interes pentru haine sau cosmetice (nu, nici fetele!). Blugi, ie – cine avea, că erau la modă, ca şi traista ciobănească pe umăr. Dacă nu, orice.
Nu toţi eram elevi strălucitori şi, când unul rămânea repetent, pur şi simplu repeta anul. Nimeni nu cădea pe spate, nimeni nu mergea la psiholog, nici la logoped, nimeni nu avea dislexie, nici probleme de atenţie, nici hiperactivitate. Am avut un coleg provenit din familie de infractori, care a ajuns la Şcoala de corecţie. S-a întors de acolo, a urmat liceul la seral, o şcoală populară de arte, fără ajutorul nimănui, a ajuns un om normal.
Aveam libertate, eşecuri, bucurii, responsabilităţi şi ştiam să ne descurcăm cu toate. De pe la 12 ani, eu făceam cam toate cumpărăturile alimentare ale familiei, iar la 15 o ajutam pe mama la curăţenie.
Am fumat prima ţigară la 12 ani, iar la 14 beam vodcă şi fumam la fiecare ceai (cel puţin 2 pe săptămână în vacanţă, cam unul pe lună în timpul şcolii). N-am devenit niciodată fumător, nici băutor.
Am avut un prieten care susţinea că face sex la 14 ani. Restul am început la 17, 19 sau chiar 21 de ani. Am avut mai toţi deziluzii în iubire, dar fără mari frustrări, căderi psihice, traume, psiholog.
Nimeni nu lua meditaţii la nimic, în afară de limbi străine (unii), până în ajunul facultăţii – şi numai pentru unele (Medicină, Arhitectură, Conservator, IATC). La şcoală ne duceam relaxaţi, chiar cu plăcere, învăţam cât învăţam, unii mai bine, alţii mai modest, dar nimeni nu era obsedat de concurenţă, clasamente, comparaţii – nici măcar părinţii (cu puţine excepţii). Când am dat eu la facultate, în seara de dinaintea scrisului la Algebră-Analiză am citit „Delirul” (împrumutat doar pentru câteva zile; după mine, noaptea, l-a citit tata), iar la ora la care eu dădeam proba orală, ai mei erau la o nuntă.
De-aceea mă-ntreb: cum de am supraveţuit!? Şi ţineţi cont că n-am pomenit nimic de sistemul social-politic!

(după o idee primită pe mail)